Revenind

Frumusetea blogului, pentru mine cel putin, este sa il citesc dupa ce a trecut atat de mult timp incat am uitat de ce sau cand am scris ce am scris. Fraza dupa fraza imi amintesc esentialul: cine, de ce si cand. Dupa mai bine de un an am recitit cateva post-uri si nu pot spune decat: cata pasiune, cata hotarare, cat de infantil.

Trebuie sa recunosc, imi cladesc sisteme de valori intr-o mare de nisip si din pacate nu am norocul sau indemanarea lui Imhotep. Multe s-au schimbat si stiu ca mult prea multe se vor schimba. Sunt atat de putine lucruri care raman neclintite in sufletul meu: o prietenie la fel de veche ca lumea, frica de intuneric, dragostea pentru parinti si speranta ca lumea e chiar atat de roz cum o vad eu... sub tot griul asta afurisit.

As mai scrie un gand dar e intuneric iar eu trebuie sa dorm ca sa visez ca nu imi e frica de nimic... Noapte Buna.

Romeo et Julieta

Tin minte ziua in care te-am cunoscut. O privire a fost de ajuns ca sa dea nastere unui roi de fluturasi in stomacul meu. Era o zi frumoasa, de vara si o caldura care topea chiar si asfaltul pe care calcam grabita spre servici. Mi-ai spus ca ti-a placut la nebunie rochia mea alba, buzele rosii si parul un pic cam ciufulit. Imi amintesc ca nici in dimineata aia nu m-am trezit la timp si pur si simplu aruncasem pe mine prima rochita subtire din dulap. Asta e destinul. Te ia pe nepregatite dar totusi are grija ca totul sa fie perfect, un moment perfect. Ai incercat sa intri in vorba cu mine dar eram atat de grabita incat aproape ca nici nu observasem prezenta ta in statie, asta pana sa ma uit in ochii tai. Pur si simplu m-am sprijinit de cel mai apropiat obiect care imi parea cat de cat stabil pentru ca simteam ca ametesc de la cat de tare se invartea lumea cu mine. Nu am vrut sa aud de tine si stiu ca m-ai intampinat in fiecare zi de atunci cu un trandafir in mana. Pana la urma ai castigat jocul si am iesit la o cafea dupa program.

O fi fost cafeaua, conversatia, ochii tai negri… din momentul acela am fost de nedespartit. Eram ca doua picaturi de apa care s-au unit pe vecie. Nu exista zi in care sa nu ne vedem macar 5 minute sau daca nu reuseam sa ne intalnim, vorbeam ore intregi la telefon... Ce fericita eram, ce viata frumoasa… dar inevitabilul a sosit. Ne-am distantat, ne-am plafonat, nu mai stiai daca ma iubesti si ai decis sa ma inseli. Cand am aflat de ea am crezut ca cineva m-a lovit direct in piept cu un baros. Mi-ai spus ca nu stii ce e in sufletul tau, ca nu poti sa iti dai seama cu cine vrei sa fii si atunci am hotarat ca trebuie sa ne despartim. Pana la urma ai ramas cu ea iar eu am ramas cu amintirea unei epoci in care inca eram capabila sa sper, sa visez… atunci a inceput calvarul, de fapt continua si acum.

Stau intr-o camera goala, plina de fum si ma uit in jur … nu simt decat singuratate, nu simt decat un gol imens in care cad, si cad, si cad… dar nu e chiar atat de rau odata ce te obisnuiesti cu ideea ca pentru tot restul zilelor tale vei avea aceeasi blestemata senzatie. Nu a fost asta motivul, nu golul unde ar fi trebuit sa fii tu. A fost…. de fapt am obosit… am obosit sa zambesc, am obosit sa iubesc, am obosit sa ofer si sa nu primesc nimic in schimb, sa alerg de colo colo, sa scriu si … si am obosit. Nu mai stiu daca inainte era bine, nici nu mai stiu ultima oara cand m-am gandit la mine si i-am uitat pe ceilalti. Mda, stiu, nu e nimic nobil in asta, am aflat pe parcurs, am aflat ca dragostea nu e chiar ce credeam, nu e feerica, nu e blanda, nu e tandra, nu e fericita, dragostea e … doar dragoste. Pentru mine dragostea nu e decat suferinta, nu e decat golul din bucataria pustie, nu e decat renuntarea, nu e decat un sarut daruit unei alte persoane mai bune decat pot fi eu. Credeam ca o sa ma pot agata de inocenta la nesfarsit, ca ingerii nu vor inceta sa cante, ca simfonia de culori nu se va stinge niciodata dar in locul ei un gri monoton, deprimant mi-a invadat viata. M-am inselat in privinta lor pentru ca pana si ele m-au parasit… si din nou ma cuprinde acelasi sentiment nenorocit de singuratate. Dar… totusi… care a fost motivul acestei destainuiri? Nu mai tin minte… a, da… vroiam sa iti spun de ce, de fapt nu vroiam sa parasesc aceasta lume mizera fara sa iti spun de ce am acceptat sa ne despartim daca stiam ca o sa ma doara… am facut-o pentru mine, pentru tine, pentru noi. Am facut-o pentru ca dragostea e libertate, pentru ca daca te intorceai la mine insemna ca eu sunt alegerea voluntara, dar nu a fost sa fie asa, si in plus nu credeam ca totusi te iubesc atat de mult. Nu credeam ca o simpla privire ar putea sa creeze un astfel de sentiment.

Nu imi este frica de durere. Am fost crescuta in ideea ca viata e o lupta, sunt obisnuita sa lupt, sa ma zbat, sa sufar in general. M-am luptat cu viata de la prima suflare pana acum cand … am obosit. Nu mai pot sa zambesc, nu stiu cum sa ma port, nu stiu cum sa lupt cu dorinta asta de a te suna, de a te cauta… sunt atat de multe pe care nu le stiu si totusi nu voi ajunge sa le stiu… simt cum se scurge viata din mine, imi simt capul greu si il las sa cada pe perna uda, imi amintesc de cei care m-au crescut. Pun pariu ca nu ar fi banuit niciodata ca eu o sa sfarsesc asa, singura. Sticluta de otrava care acum un minut imi mangaia buzele zambeste ironic de pe podea. Simt cum continutul ei incolor imi invadeaza trupul si imi face inima sa stea in loc, inca o bataie si va obosi si ea… ultimul gand ti-l adresez tie iubite. Sa fii fericit, sa fii fericit asa cum nu ai mai fost niciodata, fa-o pentru mine, fa-o pentru viata care acum se stinge usor. Nici macar acum golul acela nu imi da pace, golul acela in care cad, si cad, si cad… inca o bataie, adio.

Cata durere pentru o neintelegere bizara. Caseta inregistra in continuare tacerea ce s-a lasat. A inchis reportofonul cu privirea pierduta, parca incerca sa o gaseseasca in camera aia pustie, parca incerca sa vada dincolo de lumea noastra. Picioarele pur si simplu refuzau sa ii sustina greutatea, ochii nu mai vroiau sa vada si inima si-ar fi dorit si ea sa se opreasca pentru ca fara ea, fara iubirea lui, lumea nu mai avea nici un sens. Cuvintele ei ii rasunau in urechi, ultimele ei cuvinte, ultimul gand lumesc. Daca ar fi stiut ca de fapt el inca o iubea si ca cea cu care a inselat-o disparuse de mult din viata lui poate ar fi fost altceva. Daca el nu ar fi avut orgoliul stupid de a o lasa pe ea sa il caute, poate ca povestea ar fi fost alta.

In sfarsit a gasit forta de a se ridica in picioare, stia ca o va regasi. Cu gesturi lente incarca revolverul. Intr-o secunda totul s-a sfarsit. Un punct rece si insensibil incununeaza acum doi oameni care ar fi meritat un va urma. Nu uita sa pretuiesti persoana de langa tine si nu uita ca in dragoste orgoliul nu isi are locul.

Despre Relatii

Am intrat pe un site dedicat studentilor care are o tema interesanta pe forum: "cum sa ai o relatie frumoasa cu o fata". In principal spune barbatilor, sau mai bine spus baietilor, cam ce trebuie sa faca ca sa aiba relatia de vis. Raspunsul meu: nu e chiar asa.

Din experienta mea si a celor din jurul meu am invatat niste lucruri destul de importante. In primul rand trebuie sa recunoastem toti, odata pentru totdeauna, ca desi facem parte din aceeasi specie suntem fundamental diferiti. E doar o chestiune de comunicare. Nu asa cum o definim noi fetele: de ce nu imi spune ce simte, de ce nu comunica cu mine, de ce nu imi spune problemele lui, ci mai degraba o intelegere a modului de comunicare a partenerului (mai pe scurt sa vorbesti pe limba lui/ei). Noi vorbim despre sentimente, ei nu, noi comunicam alandala, ei nu. Nu este esential ca intr-o relatie sa se vorbeasca incontinuu, uneori tacerea are locul ei, dar este esential ca ambii sa fie familiarizati cu dialectul sexului opus.

In al doilea rand, ceea ce nu stiu fetele, e ca baietii se indragostesc mai usor decat noi. Barbatii nu sunt cele mai rationale creaturi intr-un inceput de relatie dar femeile da. Cat despre care e diferenta intre tipele care au o groaza de baieti si cele care duc lipsa este usor de observat: primele ii lasa sa fie asa cum isi doresc, adica sa le vaneze, sa le caute, barbatii vor in general ce nu pot avea (si e valabil si pentru fete uneori) dar asta nu inseamna sa se exagereze. Lasa-l sa-si faca damblaua si ramai independenta de el. Daca alergi dupa tipi nu le dai alta alternativa decat sa fuga de tine.

Al treilea punct critic este cand devii dependenta de el si il lasi sa devina centrul universului tau. Nu te sacrifica pe tine pentru un tip pe care abia l-ai cunoscut. Atat timp cat iti pastrezi independenta si nu ceri de la el ce ai sacrificat voluntar o sa fie totul ok. Daca te bazezi pe el sa umple golurile din viata ta te inseli amarnic, cere respect, atentie dar nu te astepta sa devina un supliment la propria viata. Nu o sa vezi niciodata un tip ca isi suna frizerul si ii spune: "Trebuie sa aman programarea de azi pentru ca eu si prietena mea trebuie sa petrecem mai mult timp impreuna".

... Just saying...

Risc la fericire

Este greu sa stii ca ai riscat totul pentru o mana de nisip care acum se spulbera in vant, dar nu poate sa doara la fel de mult ca atunci cand realizezi ca valorezi la fel de mult cat scaunul din colt pentru persoana pe care o iubesti. Am riscat si am pus punct unei relatii care ajunsese la fel de benefica pentru mine ca o hemoragie interna. E greu, e dureros si e necesar. Nici acum nu cred ca a trecut totul dar pentru asta exista pagina asta, cartile din biblioteca, prietenii si tot asa.
Am invatat sa fug de realitate, sa ma ascund dar acum a venit momentul sa lupt. Nu asta facem toti? Ne ferim de o lupta iminenta cu propria noastra realitate, cu propria noastra persoana? Sunt constienta ca ceea ce sunt acum se datoreaza doar alegerilor pe care le-am facut in trecut si pot schimba asta oricand, dar ce mai poti sa faci atunci cand alegerea ta a fost sa rupi o relatie pretioasa si stii ca nu mai poti sa o refaci niciodata? Nu poti sa ramai si sa plangi ce ai pierdut, trebuie sa marsaluiesti inainte, cu capul sus, sperand ca daca te prefaci ca totul e bine, pana la urma imaginea pe care o tii in minte se va transforma in realitate. Asta fac eu acum. Marsaluiesc inainte, ma ocup de mine si supravietuiesc.
Am riscat pentru fericire, acum trebuie doar sa imi ascut mintea si sa lupt pentru ea.

Apropo de perspectiva

In ultimul timp am tot citit dintr-o carte care se presupune ca ma invata sa traiesc fericita. Mai concret ma invata niste tehnici tibetane de meditatie si face o paralela destul de interesanta intre invataturile budiste si fizica cuantica din ziua de azi. Un fel de: v-am zis noi, daca nu ati vrut sa ascultati. Mi-a placut in mod special o anecdota cu privire la relativitatea timpului si faptul ca este perceput in termeni incorecti, "un eon este o secunda si o secunda este un eon, dar asta nu inseamna ca secunda devine mai lunga sau eonul mai scurt". Nu va impacientati, nici eu nu am inteles nimic la inceput dar m-a ajutat sa inteleg istorisirea:

Un elev se duce intr-o zi la maestrul sau si ii cere acestuia sa il invete o lectie profunda. Maestrul este de acord si ii propune sa bea o ceasca de ceai inainte. Dupa ce amandoi termina ceaiul maestrul ii spune elevului ca il va invata lectia promisa si ii mai toarna o ceasca de ceai. In timp ce o ducea la gura, ceaiul se transforma intr-un lac intins pe marginea caruia elevul statea si medita. Intre timp o fata foarte frumoasa vine sa umple un ulcior cu apa si baiatul se indragosteste de ea si ea de baiat. Acesta o urmeaza acasa unde si parintii fetei il indragesc si hotarasc sa ii casatoreasca pe tineri. Dupa trei ani se naste primul copil, un baiat, si dupa inca doi o fata. Cand baiatul implineste 14 ani se imbolnaveste si moare. La scurt timp, pe cand aduna lemne in padure, fata este atacata de un tigru si moare si ea. Sotia tanarului, indurerata de moartea copiilor se sinucide aruncandu-se in lacul din apropiere. Parintii fetei refuza sa mai manance din cauza pierderii ficei si mor si ei. Dupa ce a ramas singur pe lume, baiatul se gandeste ca cel mai bine ar fi sa se sinucida si el. Se duce pe malul lacului si cand era pe punctul sa se arunce lacul devine din nou ceasca de ceai. Aceasta era inca fierbinte in mainile lui. Isi privi maestrul care dadu din cap in semn de incuviintare: aceasta este lectia care ai cerut-o, timpul este doar o idee iar modul in care il experimentam tine de perspectiva noastra.

Tin sa precizez ca povestirea este scrisa din amintiri asa ca s-ar putea sa contina inexactitati. Ideea principala e totusi intacta: nu ati avut niciodata senzatia ca timpul trece mult prea greu sau mult prea usor? Cum spune si o replica dintr-un film: "Pune mana pe o tigaie incinsa si o sa ai senzatia ca o secunda este o ora, pune mana pe o femeie incinsa si o sa vezi ca ora devine secunda". Desi invataturile acestea sunt antice (nu filmul, anecdota!), se pare ca abia in secolul trecut Einstein a reusit sa dea o formulare matematica acestei ipoteze in teoria relativitatii. Spiritualitatea si stiinta nu mai sunt chiar atat de departe una de alta in zilele noastre.

Arta

Doi iubitori de arta ajung in fata unei picturi abstracte. Dupa ce privesc un timp exponatul, unul din ei intreaba:
- Ce crezi ca reprezinta?
- Spune aici ca e un cowboy pe cal.
- Si de ce nu e?

Cam aceeasi senzatie am trait-o cand am vizitat muzeul Pompidou din Paris. Cea mai interesanta expozitie a fost, ca de obicei, cea temporara dar nici expozitia permanenta nu a fost de lepadat. O singura problema: fara ghid m-as fi uitat ca vitelul la poarta noua. Normal ca dupa ce ai aflat ca pictura a fost realizata fara pensule, doar cu ajutorul unui corp uman gol, imbracat in vopsea, dupa o coregrafie dictata de mintea artistului, capeti o alta perspectiva.

In ciuda acestui ajutor totusi nu am putut sa inteleg cum niste tuburi suspendate care arata de parca ar fi intestine de brontozaur pot fi considerate capodopere de arta. Am stat 5 minute uimita si cu stomacul intors pe dos ca sa descopar, macar intuitiv, ce a vrut sa zica omul ala cand a atarnat hidoseniile de tavan. Mi-am inghitit ficatul si am concluzionat ca probabil asta si dorea sa inspire si am continuat cu alte ciudatenii din lumea artei.

Una din ele era si un filmulet cu o rusoaica, goala pusca, care canta o melodie trista si se mutila in fata unor spectatori cu priviri tampe. Pun pariu ca nici ei nu au priceput de ce femeia aia se biciuia de zor dar totusi au aplaudat cand s-a terminat opera. Presupun ca asta e un fel de automatism al maimutei educate. Am privit filmuletul cu aceeasi curiozitate morbida cu care privesti urmele unui accident de masina fara supravietutori si pot sa spun ca nu am avut nici o revelatie subita sau o intelegere mai profunda, doar niste imagini din seria real life horror.

Pompidou merita vizitat si merita mai mult decat reflexul snobului din tine care iti spune sa dai din cap cu admiratie la tot ce are eticheta dedesubt cu numele si autorul. Incercati sa intelegeti ce este de inteles si daca nu va place in mod deosebit, merita sa urcati macar pentru priveliste.

Scrisoare catre copilul meu

Ce stii tu suflet inocent ce e suferinta? Ce stii tu care nu ai simtit durerea iubirii pana acum, tu care traiesti intr-o lume de vise, intr-o lume de poezie, intr-o lume diferita de a noastra, a oamenilor de rand. Nu pot sa stiu ce vezi si daca vezi ce vedem si noi. Eu cred ca nu, eu cred ca vezi magia din lucrurile ce ne inconjoara, vezi ceva ce noi am uitat de mult. Vezi iubire in fiecare strop de ploaie, in fiecare floare. Vezi o simfonie de culori unde noi vedem doar asfalt gri si nori negri. Ce mult as vrea sa pot sa fiu ca tine. Sa vad ca tine, sa aud ce auzi si tu pentru ca in lumea ta ingerii iti vorbesc, pentru ca in lumea ta orice fapta buna isi primeste rasplata, pentru ca in lumea ta sinceritatea nu e pedepsita, iubirea nu e izgonita, ratiunea nu ia locul sentimentelor. Ce lume frumoasa, ce copil inocent, ce suflet distins. In ignoranta ta esti mai bun decat orice savant pentru ca savantii nu simt… sa nu uiti sa iubesti tot ce e in jurul tau, sa nu uiti ca ratiunea omoara sentimentul, sa nu uiti sa fii tanar.

Ce stii tu suflet inocent ce e suferinta? Dar de ce ai sti asta? De ce ai vrea sa intelegi conceptul? Mai bine sa fie un alt cuvant din dictionar pentru tine. Nu cobora in lumea viselor spulberate. Ramai acolo sus printre ingeri, ramai acolo sus in cerul instelat. Viseaza copile, nu-I asculta pe cei din jur cand iti spun ca visele se nasc pentru a muri, nu ii asculta pe cei care iti spun ca nu poti pentru ca ei la randul lor se simt incapabili. Nu lasa oamenii fara suflet sa iti fure inocenta, agatate de ea asa cum te agati de ultima gura de aer. Traieste ca si cum maine ar fi ultima zi din viata ta, nu astepta nimic de la oameni si vei primi mai mult decat ai crezut posibil, traieste nu vegeta, nu astepta ziua de maine ca sa faci ceea ce iti doresti pentru ca maine e relativ. Maine s-ar putea sa nu existe pentru tine, poate maine intervine implacabilul, poate maine nu exista, poate maine nu vei mai exista decat in amintirile celor care te-au iubit, celor care te-au cunoscut si chiar si asta e trecator. Nu uita sa iubesti.

Am mai crescut putin

Ce inseamna de fapt 3 luni? In unele cazuri poate insemna o viata de om, poate aduce schimbari atat de radicale si de rapide incat atunci cand iesi din starea asta nu reusesti nici macar tu sa te recunosti. Am avut timp in ultima mea vacanta "scolara" sa ma gandesc la mine si la cei din jur si am ajuns sa realizez unele lucruri importante iar altele sa devina o enigma.

Am inteles ca desi vreau sa cred ca toti oamenii sunt buni si iubitori exista persoane care pur si simplu nu sunt asa. Persoane care cauta sa iti faca rau desi nu vezi decat o sincera prietenie din partea lor. Sunt oameni pe care ii poti considera inteligenti, chiar genii si care sa fie atat de influentabili incat te fac sa te intrebi daca nu cumva ai nimerit intr-un univers paralel. Sunt oameni care par ca au multe de zis, ca se respecta si cand ajung sa faca ceva care sa ii reprezinte isi modeleaza personalitatea dupa cum dicteaza ceilalti, si din nou simti ca ai aterizat in alta lume.

Am invatat ca intotdeauna exista doua versiuni ale unui eveniment si ca unii oameni au un talent natural de a prezenta totul ca si cum ei au fost victima intregii povestiri. Am invatat ca singura calitate care merita apreciata cu adevarat este sinceritatea si ca toate restul palesc in prezenta ei. Am invatat ca nu trebuie sa iti pierzi timpul stand intr-o situatie care te face sa te simti prost doar pentru ca nu ai nimic mai bun de facut.

Dar cea mai importanta lectia a fost ca lumea nu devine mai gri sau mai anosta doar pentru ca ai renuntat la copilarie, abia acum incepi sa traiesti. Viata incepe cand incetezi sa visezi si atat. Ea incepe cand faci primul pas pentru a ajunge la stele.

Generatia Copy Paste

Sa copiez? Cine? Eu?

Am trait sa o aud si pe asta. Sunt acuzata ca am copiat o persoana pentru ca mi-am facut blog. Sincer? Uite ce cred eu despre verbul a copia si consecintele lui in practica de zi cu zi.

In primul rand ar trebui sa fie ceva de laudat cand o persoana te copiaza pentru ca asta inseamna ca ai facut sau ai spus ceva inteligent sau interesant. In al doilea rand toti copiem pentru ca in asta consta procesul de invatare, privim si imitam, exact ca maimutele. Singurul lucru care ne-a facut pe noi sa evoluam este dorinta de a invata la randul nostru pe altii (daca e sa luam in consideratie Teoria Evolutionista). Si hai sa fim seriosi o secunda si sa recunoastem ca suntem o generatie cu reflexul copy paste adanc inradacinat in subconstient. Copiem la examene, referate, lucrari de licenta, modul de a ne imbraca si expresii. Copiem chiar si fara sa ne dam seama pentru ca este imposibil sa stii tot ce este de stiut pe lumea asta si iti garantez ca la un moment dat, undeva pe glob, un om are aceeasi idee de baza care tu o credeai produs de marca al propriei minti. Singura diferenta consta in punerea in practica, esenta e aproape mereu aceeasi.

Cat despre a fura o idee… nici in asta nu cred. Daca era o idee importanta, lasa orgoliul si grandomania si nu o spune in gura mare. Este o diferenta intre a comunica si a divulga. Si daca stau sa ma gandesc, daca tu nu ai fost destul de rapid, motivat sau capabil sa o pui in practica atunci nu fi un frustrat, fii bucuros ca ceea ce ai gandit a fost un succes. Din moment ce tu ai gandit conceptul, esti capabil sa mai scoti inca o idée la fel de geniala. Nu da vina pe altii.

“Daca astepti momentul potrivit, te intrec altii care nu il asteapta” – Woody Allen

Blog? De ce nu?

Ce este un blog?

M-a amuzat teribil o definitie data de un prieten de-al meu care tocmai si-a lansat unul: “un fel de da kkt-ul mai departe”. Este adevarat. Majoritatea oamenilor, dupa o zi grea de munca vor sa se destinda, sa mai rada putin. Dupa un timp, daca ceea ce scrie pe blog e destul de interesant, intervine si obisnuinta: “ia sa vad ce mai e nou pe aici”. Daca nu ma crezi vezi ultimul trend de admirat prostia si penibilul: pitzipoance si cocalari sau arunca o privire pe blogurile de pe primele locuri din trafic.ro.

Blogul meu? Cu riscul de a o da in bara, nu l-am facut sa fie competitiv, unicat, recunoscut mondial sau ambitii de acest gen. L-am facut pentru mine si pentru cei care cred ca am ceva de zis, pentru cei care imi impartasesc ideile si preferintele.. sau nu. Primul motiv este ca intotdeauna am fost de parere ca atunci cand vrei sa te cunosti vorbeste cu un prieten si da-ti ocazia sa observi cum gandesti. Sunt sigura ca vei fi la fel de fascinat ca si mine de ceea ce e capabila sa produca mintea ta si cat de clare vor deveni lucrurile odata formulate. Al doilea motiv: intotdeauna mi-a placut un schimb de idei sanatos. Mereu ma indoiesc de propriile ganduri si uneori e bine sa ai parte si de o a doua parere. Ceea ce esti este fascinant si ceea ce ai de spus ma intereseaza. Vreau sa te provoc sa iti exprimi opinia, sa-ti formulezi gandirea.

Te invit la conversatie.