Romeo et Julieta

Tin minte ziua in care te-am cunoscut. O privire a fost de ajuns ca sa dea nastere unui roi de fluturasi in stomacul meu. Era o zi frumoasa, de vara si o caldura care topea chiar si asfaltul pe care calcam grabita spre servici. Mi-ai spus ca ti-a placut la nebunie rochia mea alba, buzele rosii si parul un pic cam ciufulit. Imi amintesc ca nici in dimineata aia nu m-am trezit la timp si pur si simplu aruncasem pe mine prima rochita subtire din dulap. Asta e destinul. Te ia pe nepregatite dar totusi are grija ca totul sa fie perfect, un moment perfect. Ai incercat sa intri in vorba cu mine dar eram atat de grabita incat aproape ca nici nu observasem prezenta ta in statie, asta pana sa ma uit in ochii tai. Pur si simplu m-am sprijinit de cel mai apropiat obiect care imi parea cat de cat stabil pentru ca simteam ca ametesc de la cat de tare se invartea lumea cu mine. Nu am vrut sa aud de tine si stiu ca m-ai intampinat in fiecare zi de atunci cu un trandafir in mana. Pana la urma ai castigat jocul si am iesit la o cafea dupa program.

O fi fost cafeaua, conversatia, ochii tai negri… din momentul acela am fost de nedespartit. Eram ca doua picaturi de apa care s-au unit pe vecie. Nu exista zi in care sa nu ne vedem macar 5 minute sau daca nu reuseam sa ne intalnim, vorbeam ore intregi la telefon... Ce fericita eram, ce viata frumoasa… dar inevitabilul a sosit. Ne-am distantat, ne-am plafonat, nu mai stiai daca ma iubesti si ai decis sa ma inseli. Cand am aflat de ea am crezut ca cineva m-a lovit direct in piept cu un baros. Mi-ai spus ca nu stii ce e in sufletul tau, ca nu poti sa iti dai seama cu cine vrei sa fii si atunci am hotarat ca trebuie sa ne despartim. Pana la urma ai ramas cu ea iar eu am ramas cu amintirea unei epoci in care inca eram capabila sa sper, sa visez… atunci a inceput calvarul, de fapt continua si acum.

Stau intr-o camera goala, plina de fum si ma uit in jur … nu simt decat singuratate, nu simt decat un gol imens in care cad, si cad, si cad… dar nu e chiar atat de rau odata ce te obisnuiesti cu ideea ca pentru tot restul zilelor tale vei avea aceeasi blestemata senzatie. Nu a fost asta motivul, nu golul unde ar fi trebuit sa fii tu. A fost…. de fapt am obosit… am obosit sa zambesc, am obosit sa iubesc, am obosit sa ofer si sa nu primesc nimic in schimb, sa alerg de colo colo, sa scriu si … si am obosit. Nu mai stiu daca inainte era bine, nici nu mai stiu ultima oara cand m-am gandit la mine si i-am uitat pe ceilalti. Mda, stiu, nu e nimic nobil in asta, am aflat pe parcurs, am aflat ca dragostea nu e chiar ce credeam, nu e feerica, nu e blanda, nu e tandra, nu e fericita, dragostea e … doar dragoste. Pentru mine dragostea nu e decat suferinta, nu e decat golul din bucataria pustie, nu e decat renuntarea, nu e decat un sarut daruit unei alte persoane mai bune decat pot fi eu. Credeam ca o sa ma pot agata de inocenta la nesfarsit, ca ingerii nu vor inceta sa cante, ca simfonia de culori nu se va stinge niciodata dar in locul ei un gri monoton, deprimant mi-a invadat viata. M-am inselat in privinta lor pentru ca pana si ele m-au parasit… si din nou ma cuprinde acelasi sentiment nenorocit de singuratate. Dar… totusi… care a fost motivul acestei destainuiri? Nu mai tin minte… a, da… vroiam sa iti spun de ce, de fapt nu vroiam sa parasesc aceasta lume mizera fara sa iti spun de ce am acceptat sa ne despartim daca stiam ca o sa ma doara… am facut-o pentru mine, pentru tine, pentru noi. Am facut-o pentru ca dragostea e libertate, pentru ca daca te intorceai la mine insemna ca eu sunt alegerea voluntara, dar nu a fost sa fie asa, si in plus nu credeam ca totusi te iubesc atat de mult. Nu credeam ca o simpla privire ar putea sa creeze un astfel de sentiment.

Nu imi este frica de durere. Am fost crescuta in ideea ca viata e o lupta, sunt obisnuita sa lupt, sa ma zbat, sa sufar in general. M-am luptat cu viata de la prima suflare pana acum cand … am obosit. Nu mai pot sa zambesc, nu stiu cum sa ma port, nu stiu cum sa lupt cu dorinta asta de a te suna, de a te cauta… sunt atat de multe pe care nu le stiu si totusi nu voi ajunge sa le stiu… simt cum se scurge viata din mine, imi simt capul greu si il las sa cada pe perna uda, imi amintesc de cei care m-au crescut. Pun pariu ca nu ar fi banuit niciodata ca eu o sa sfarsesc asa, singura. Sticluta de otrava care acum un minut imi mangaia buzele zambeste ironic de pe podea. Simt cum continutul ei incolor imi invadeaza trupul si imi face inima sa stea in loc, inca o bataie si va obosi si ea… ultimul gand ti-l adresez tie iubite. Sa fii fericit, sa fii fericit asa cum nu ai mai fost niciodata, fa-o pentru mine, fa-o pentru viata care acum se stinge usor. Nici macar acum golul acela nu imi da pace, golul acela in care cad, si cad, si cad… inca o bataie, adio.

Cata durere pentru o neintelegere bizara. Caseta inregistra in continuare tacerea ce s-a lasat. A inchis reportofonul cu privirea pierduta, parca incerca sa o gaseseasca in camera aia pustie, parca incerca sa vada dincolo de lumea noastra. Picioarele pur si simplu refuzau sa ii sustina greutatea, ochii nu mai vroiau sa vada si inima si-ar fi dorit si ea sa se opreasca pentru ca fara ea, fara iubirea lui, lumea nu mai avea nici un sens. Cuvintele ei ii rasunau in urechi, ultimele ei cuvinte, ultimul gand lumesc. Daca ar fi stiut ca de fapt el inca o iubea si ca cea cu care a inselat-o disparuse de mult din viata lui poate ar fi fost altceva. Daca el nu ar fi avut orgoliul stupid de a o lasa pe ea sa il caute, poate ca povestea ar fi fost alta.

In sfarsit a gasit forta de a se ridica in picioare, stia ca o va regasi. Cu gesturi lente incarca revolverul. Intr-o secunda totul s-a sfarsit. Un punct rece si insensibil incununeaza acum doi oameni care ar fi meritat un va urma. Nu uita sa pretuiesti persoana de langa tine si nu uita ca in dragoste orgoliul nu isi are locul.